sâmbătă, 8 iunie 2013

IUBIREA UNUI LUCEAFAR.


A fost odată un luceafăr, pe care l-am iubit,
pe valul lin plutind sub nufăr, acolo l-am găsit,
treceam ades să îl privesc, cu gândul dus în taină
vroiam mereu să îl iubesc, să-mi vindec a mea rană

Ascuns în trestii adormit, îl aşteptam să vină
pe flori de nufăr liniştit, se aşeza lumină
şi-atât de-ncet îmi aruncam, privirea pe-a sa strună
adânc, pe chipul lui priveam, prin razele de lună.

Dar niciodată n-am lăsat, o zi fără să treacă
să mă intor şi să-l privesc, pe lac încă odată
căci lacul zace adormit în liniştea tăcerii,
şi-n gadul lui e liniştit, că nu e dat uitării.

Ades, când gândul iar mă fură, mă tem să rătăcesc
să nu mă las cuprins de ură, fără să-i mai vorbesc.
privesc prin sălcii adormite, cum el încet coboară
pe valurile liniştite, se-aseaza-n prag de seară.

I-atât de blând şi însetat, că nu se mai ridică,
pe nuferi albi el s-a lăsat, din zbor cu-a sa aripă
şi stelele coboară blând, privindu-se-n oglindă
prin nuferi albi, încet se-ascund, luceafărul să prindă.

Dar va veni o zi cândva şi către cer se urcă,
pe mine el mă va lăsa, cu luna pusă-n furcă
şi-o să rămân, să îl privesc, în fiecare seară,
fiindcă pe boltă îl găsesc, o lacrimă amară.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu