POEMUL ASCUNS.

O singură scrisoare, eu ţi-am scris,
vegheată de luceafărul din noapte
şi cu cerneala lui, furată pe furiş
am scris poemul, să-l citeşti în şoapte.

Să nu laşi gândul, să-l citească tare,
să nu te-audă nici o stea din cer
să laşi doar lacrima, care mereu te doare,
să urce cu sărutul, pâ-n la el.

E un secret, ce stelele, nu trebuie să-l ştie
în taină m-am ascuns, când ţi l-am scris,
luceafărul mi-a dat şi coala de hârtie
când a dictat, iubirea într-un vis.

El a fost martor, când visul a dictat
şi m-a ascuns, în mantia de-aramă,
în somnul meu, de rău m-a aparat
când mi-a lăsat, iubirea ce te cheamă.

Acum ştiu sigur, că îmi citeşti poemul
şi stai în lacrimi, şi nu îţi vine-a crede,
dar nu s-a terminat, în vis, nici ghemul
caci dragostea, pe noi, mereu ne vede.

Şi cum aş fi putut să-ţi scriu mai bine,
dacă luceafărul, nu îmi dicta el visul?
ca tu să-mi fii, iubirea din destine,
ce ai adus im mine, în noapte paradisul.